Si ce este omul…

Traim intr-un veac care tinde spre o drastica simplificare a fapturii, o tendinta de pustiire a ei, pana la a deveni un desert mort,framantat doar de furtunile patimilor si bantuit de urletul instinctelor ce-si cer implinirea cu orice pret.Omul este astfel despuiat de semnificatia pe care i-o da bogatia sufleteasca,singura la care este chemat sa si-o sporeasca pana in ultimul ceas,singura capabila sa-L exprime pe Cel ce este nevazut fata de aproapele sau.

Este un adevarat spectacol macabru aceasta ofensiva mascata si subversiva pentru desacralizarea acestei Fiinte.Ni se sugereaza in diverse moduri ca El nu este mai mult decat un ansamblu de forte chimice si fizice, sub determinarea oarba a unor tendinte pe cat de puternice, pe atat de neintelese si nesupuse vointei,un punct insignifiant asezat pe o planeta ce se pierde in mii de alte lumi stelare…

Deci Dumnezeu nu exista,iar credinta in El nu este altceva decat un simptom al psihopatologiei umane, care trebuie vindecat.La urma urmei,aceasta ofensiva nu este altceva decat o invitatie voalata la trairea cu voluptate si disperare a… clipei ce i s-a dat.Sub povara ideii ca este o fiinta unica si irepetabila,care in chip neinteles a dobandit o existenta scurta si exceptionala intr-un univers nemarginit, individul a dobandit un acut sentiment al micimii lui, al lipsei de sens personale,circumscriindu-se iremediabil unui spatiu al deznadejdii.De aceea se simte atat de usor atras spre intuneric, spre mlastinile si smarcurile pacatului.

Oare nu este normal ca in aceasta ambianta a nonsensului,valorile imprumutate din Divinitate,valori care trebuie sa umple o relatie, nu mai au nici o ratiune in ele insele si prin urmare nici aproapele? Si totusi relatiile exista, politetea de asemenea, zeci si mii de manuale care recomanda bunele maniere sunt puse sub ochii publicului…Numai ca din moment ce nu exista Dumnezeu, nici aproapele nu mai are semnificatie,doar cel mult conjucturala.Relatia cu el este pur teatrala, golita de sens, circumstantiala, mincinoasa, fiecare nefiind altceva decat actori mascati pe scena temporara a vietii, moartea nefiind mai mult decat coborarea cortinei. Daca situatia sta astfel, atunci se pare ca omul este un farsor ,un impostor si nimic mai mult…De altfel sunt emblematice pentru miliarde de oameni ultimele cuvinte rostite pe patul de moarte de medicul si scriitorul francez Francois Rabelais:”Lasati cortina jos!Farsa s-a terminat”. Prin urmare totul este socotit o simpla farsa si nimic mai mult:Dumnezeu,religia,viata, semenul, valorile morale, politetea, etc.etc…

Ce are de facut credinciosul autentic intr-o situatie ca aceasta?Caci se pare ca omul este supus la o dubla constrangere, pe de-o parte presiunea opiniei pubice de a practica o politete ieftina si mincinoasa, iar pe de alta parte chemarea launtrica de a fi el insusi in tot ceea ce exprima, de a pune in fiecare gest valoarea care conteaza.

El, credinciosul, nu se va deschide spre imbratisare decat daca inima si-a intins intai bratele si nu va zambi decat daca lumina din zambet l-a atins intai launtric.El nu se va grabi sa raspunda la toate intrebarile care se pun, decat atunci cand va sti ca valoarea raspunsului lui este ca un sarut pe buze.El nu va privi prietenos decat daca este dispus sa fie intai prieten si nu va vorbi, decat daca va sti ca are atata adevar si bunatate cat sa-si umple toate cuvintele.El stie ca “Cine isi pazeste gura si limba isi scuteste sufletul de necazuri “(Prov.21:23). Prin urmare, cand va simti ca inima i se inchide isi va inchide si el gura.